Marea taină a dragostei de intelectuali

Răzvan era un băiețel drăgălaș cu ochi negri și vârtej chiar deasupra frunții. Astea și alte câteva calități îl făceau să se bucure printre educatoare și personalul auxiliar de reputația de băiat frumos și deștept. Etichetată la rândul meu ca o fată frumoasă și deșteaptă, eram de departe cea mai bună partidă din grădiniță pentru Răzvan. Mai ales că aveam și avantajul înnăscut de a fi fiica uneia dintre tovarășele educatoare. Nenăscându-mă însă și cu avantajul de a avea un moț în frunte, îmi obligasem mama să suplinească într-un fel acest inacceptabil minus. După îndelungi căutări, găsise în sfârșit soluția care avea toate datele să se ridice la nivel de descoperire științifică. Îmi „implantase“ în creștet niște pampoane albe care concurau puternic cu dimensiunile capului meu banal, de om normal, atrăgând ca un magnet privirile muritorilor și schimbându-mi în felul acesta cursul vieții. După magnifica descoperire a mamei, care își petrecea nopțile călcând cu zel fundele apretate cu simț de răspundere, condiție obligatorie pentru forma salvatoarelor pampoane, încetasem să mai fiu cunoscută după prenume. Așa cum nimeni nu are habar cum o chema de fapt pe Scufița Roșie, nici numele meu nu mai avea vreo relevanță pentru cei cu care veneam în contact. Pentru toți, eram fetița cu pampoane uriașe, iar la grădiniță mai eram și „fata lu’ tovarășa“.

 

Sedus probabil de pampoanele mele, așa cum eu mă lăsasem sedusă de vârtejul lui, Răzvan petrecea mult timp jucându-se cu mine. Deși nu discutaserăm niciodată explicit pe marginea acestui subiect, amândoi știam că suntem o pereche și că relația ne e recunoscută oficial. Personal, mă mândream cu privilegiul de a fi prietena lui într-un sens în care celelalte fete nu mai puteau fi. Cum își atrăsese el reputația de băiat deștept n-aș putea spune, însă eu, la cei patru, cinci ani, convinsesem pe toată lumea de genialitatea mea. Știam să scriu și să citesc și recitam cu patos comunist 24 de strofe din „Luceafărul“ eminescian. Toate acestea veneau ca o completare firească a remarcabilelor pampoane albe, care s-ar fi potrivit ca nuca în perete cu poezioare mărunte de tipul „Cățeluș cu părul creț“.

În ciuda bogăției noastre intelectuale, eu și Răzvan ne petreceam totuși timpul jucându-ne. Nu îmi amintesc să fi purtat vreodată vreo discuție intelectuală pe vreo temă anume, cu excepția unei după-amieze în care mă aflam în curtea casei lui împreună cu ingenioasa inventatoare a pampoanelor dătătoare de valoare. Cum relația noastră se bucura de binecuvântarea părinților, am fost lăsați să ne jucăm nestingheriți pe afară cât timp adulții savurau o bârfă și-o cafea. Profitând de moment, cu o privire ghidușă și pe un ton în care puteam lesne să detectez complicitatea, Răzvan mi-a șoptit tainic:

  • Vrei să-ți arăt ceva?
  • Normal, am răspuns abia mai stăpânindu-mi curiozitatea. Mizam întotdeauna pe inspirația lui când venea vorba de lucruri interzise.

Animat de răspunsul meu, Răzvan s-a ridicat de pe preșul pe care ne aflam, s-a repezit ca o ghiulea spre ușa de intrare în casă și, înainte să apuc eu să verific cu un gest fugar starea pampoanelor, a reapărut cu o carte ilustrată în mână și un rânjet care se întindea pe toată fața schimonosită sub vârtejul rămas intact. De îndată ce am văzut-o, am recunoscut scene din poveștile lui Creangă pe care, ca o intelectuală veritabilă ce eram, le știam deja pe dinafară. Puțin dezamăgită, îmi închipuiam că primul meu iubit, pe care îl credeam și ultimul, avea să îmi arate o banalitate, iar eu mă entuziasmasem de pomană. Nevrând însă să-i stric bucuria, dar și intuind că era totuși ceva care avea să mă surprindă, am așteptat cu sufletul la gură s-ajungă la pagina pe care o căuta febril răsfoind filele șifonate ale cărții. Când chipul i s-a luminat, am înțeles că în sfârșit ajunsese acolo unde se afla marele secret ce urma să îmi fie împărtășit.

Cu ochii scâteindu-i deasupra rânjetului care parcă se lărgise și mai mult, Răzvan îmi arăta cu degetul o imagine în care Nică stătea cu fundul gol pe genunchii tatălui care îi administra câteva palme de corecție pe fesele frumos conturate de ilustrator. Văzusem o poză asemănătoare într-o carte pe care eu însămi o aveam acasă. Speranța că voi afla ceva ce nu mai știa nimeni despre o poveste a murit pe loc, fiind înlocuită la preț de câteva secunde de dezamăgirea care trona acum țanțoș peste sufletul meu.

  • Uită-te, mă! Nu vezi nimic? Nu te prinzi?!, insista Răzvan țintuindu-mă nerăbdător cu ochii în care vedeam cum se stinge focul pasiunii.
  • Ce să văd? Știu asta, am zis sec.
  • Știi?, mă întrebă el chicotind așa cum făcea ori de câte ori ne aflam în fața unei trăsnăi prin care atrăgeam mereu asupra noastră amenințarea „la tovarășa cu tine!“.
  • Și ce-i cu asta? Îl bate taică-su pe Nică. Parcă nu știam, am zis eu țâfnos cu voce pițigăiată, dându-i de înțeles că nu m-a surprins cu nimic.
  • Nu, măăăăă!!!!, insistă el. Tu nu vezi?! Are pantalonii dați jos.
  • Ba văd, am răspuns eu fără pic de entuziasm în glas.
  • Offff!!!! Nu-ți dai seama, mă, că dacă era cu fața-n sus îi vedeam … chestia?, m-a luminat el în legătură cu misterul pe care nu îl sesizasem deși se afla chiar sub nasul meu.

Dumnezeule mare! Cum de nu mă gândisem niciodată la asta? Mă uitasem de zeci de ori la imaginea respectivă și niciodată nu mă gândisem la cucul lui Nică. Eram uluită de incapacitatea mea de a vedea lucrurile dincolo de ceea ce par și, în loc să mă îndrăgostesc și mai abitir de vârtejul lui Răzvan, simțeam cum dragostea începe să dispară. Îl uram pentru că el văzuse ceea ce eu nu aș fi văzut veci pururi și îmi dădeam seama că asta avea să schimbe profund natura relației noastre. Cu toate astea, nu-mi putea reprima admirația pe care aveam să o simt de multe ori în viață față de oamenii cu minte strălucitoare. Ce va să zică, domne, un intelectual!

Dormitorul

mirelaPrima oară când am înţeles cum e cu neajunsurile trupului feminin în ochii sexului opus, eram în clasa a V-a. „Precoce!“ va rosti  ironic mintea voastră. Poate, dar eu parcă aş spune că aşa a vrut soarta (!). Pe vremea noastră, flăcăiandrii obişnuiau să stingă luminile de pe culoarele şcolii, seara, către sfârşitul programului. Era un fel de manifestare a „romantismului“ care se dezvolta în trupurile lor. Când totul era pregătit, urma ritualul pipăitului, la care noi, fetele, ne supuneam fără împotrivire, ca unei legi nescrise, impuse de generaţii. Deşi ne declaram oripilate de gesturile lor ruşinoase şi urlam ca din gură de şarpe, mai mult hlizind decât înspăimântate, în sinea noastră ne simţeam mândre. Faptul de-a fi fost vizate pentru pipăit era un privilegiu, care ne gâdila orgoliul de gâsculiţe delicate. Desigur, în ruptul capului n-am fi admis asta – nici faţă de noi însene – dar acum ştiu prea bine că aşa era. Golanii, aşa cum îi numeam noi cu ipocrizie, erau destul de selectivi. Era clar că trebuie să îndeplineşti anumite criterii – pe care încă nu le pricepeam – ca să-ţi vină rândul la pipăit. S-a nimerit la un moment dat să fiu şi eu una dintre privilegiate. Mai mult, evaluarea tactilă a feminităţii mele în formare a fost făcută în plină lumină a zilei. Cu paşi conştiincioşi, mă îndreptam spre sala de clasă, când un vlăjgan nesuferit dintr-o clasă a VIII-a s-a năpustit asupra mea să-mi facă verificarea. Mai jos, o gaşcă de colegi de-ai lui urmărea cu încordare scena şi aştepta pronunţarea verdictului. Trecând peste sperietura pe care am tras-o când mâinile puberului s-au încordat brusc pe pieptul meu, voi spune doar câta amărăciune mi-a sădit în suflet dialogul ce răsuna în ecou pe scările şcolii:

  • Are, mă, şi ea ţâţe? a întrebat unul.
  • N-are, mă, nimic, nimic! a răspuns „controlorul“.

Dezamăgirea cu care fusese pronunţată această propoziţie m-a umilit profund. În ziua aceea, în urechi mi-au răsunat neîntrerupt cuvintele meschine care proclamau cu insolenţă faptul că eu eram încă un copil. Râsetele zgomotoase şi pline de băşcălie ale celorlalţi băieţi urlau în fiecare celulă care-mi compunea creierul. Eram dezgolită în faţa lumii. Într-un mod curios, îmi păsa de părerea acelor derbedei şi mă simţeam chinuită de durerea de a nu fi corespuns aşteptărilor lor. Acum toţi ştiau că eu … nu am sâni!

Într-un târziu, am ajuns acasă. Sub un pretext oarecare, m-am dus direct dormitor. Năpădită de lacrimi şi încă sufocată de durerea umilinţei pe care o îndurasem, m-am trezit gândindu-mă la Dumnezeu. Numai de la El îmi mai putea veni salavarea. Săptămâni la rând, închisă între pereţii dormitorului, îmi mărturiseam cu evlavie copilărească nevoia de a mi se spăla ruşinea cu o pereche de sâni. Deşi cu fiecare altă zi mă umpleam de speranţă, o singură privire fugară aruncată sub tricou mă inunda cu o zdrobitoare incertitudine că într-o zi voi avea şi eu sâni.

Neavând fraţi sau surori, îi împărtăşeam această temere îngrozitoare dormitorului meu, camera care-mi era prietenă şi care fusese martora tuturor dramelor mele. Mulţi ani de atunci, dormitorul a fost pentru mine singurul prieten de încredere. Mai târziu, când l-am părăsit, a trebuit să mă împrietenesc cu noi și noi dormitoare, căci calitatea de chiriaș mă obliga să seduc și să abandonez mereu alt dormitor.

De la o vreme însă, a crescut în mine dorința de a avea un dormitor stabil, numai al meu, pe care să îl pot păstra o viaţă şi care să ajungă să mă cunoască pe deplin. E virtual și cu pereții transparenți, astfel încât să puteţi trage cu ochiul pe aici ori de câte ori aveţi chef.